Realizat de Titiana Dumitrana
Dantela fină a valurilor saltă, jucăuşă, sub privirile mele tihnite…gândul mi-e răsfăţat de nu ştiu ce aduceri aminte, iar simţămintele îmi rătăcesc încoace şi încolo, mânate de un entuziasm fără pricină.
Mă întorc la vremea copilăriei… atunci când nu ştiam ce e bine si ce e rău, nu mă îngrijoram de ziua de mâine şi nu mă întrebam dacă omul din faţa mea este el-insuşi sau vrea să pară altul.
Prea curând însă înţelegerea vieţii devenise tot mai dilematică: am văzut oameni care îşi zâmbeau şi îşi spuneau cuvinte frumoase, apoi se bucurau când celuilalt îi mergea rău, am văzut cum cel căruia i s-a făcut o nedreptate oarecare este animat de o teribilă sete de răzbunare, am văzut oameni, care se lăudau necontenit cu succesele lor, alţii, care considerau că ei pot decide asupra vieţii altora folosindu-şi puterea care li s-a dat, am văzut oameni slabi care voiau să pară puternici, am văzut cum oamenii, în faţa cărora ţi-ai deschis sufletul, vor folosi, într-o zi, tot ce ştiu despre tine împotriva ta, am văzut oameni care îi vorbeau de rău pe alţii pentru a se inalţa pe ei-înşişi…astfel seninătatea fiinţei mi-era atinsă de un nor întunecos şi gros, iar mintea, asediată de gânduri pe care nu le bănuisem.
Ceva esenţial scăpam printre degete: nobleţea gândului, a privirii, a simţirii, a relaţionării…o lacrimă apăruse în colţul ochiului…şi se rostogolea fierbinte pe obraz, în timp ce, împreună cu Adam, păşeam dincolo de poarta Edenului. Păcatul facuse ravagii…şi atunci şi acum. Totul era infectat de prezenţa lui, în primul rând inima omului, de unde izvorau toate gândurile şi sentimentele sale. Cine ştie ce gândea Adam, surprins în plin proces de separare de Izvorul Vieţii, de Cel ce putuse să-i împlinească toate nevoile şi dorinţele aşa încât sufletul lui să nu tânjească şi mintea-i să nu caute explicaţii disperate. De acum va simţi truda zilnică şi oboseala, chinul lăuntric, dorul nepotolit…
Paradisul era doar o amintire…pe cât de frumoasă, pe atât de greu de îndurat.
Si pentru mine paradisul era departe…de acum trebuia să fac faţă ispitei gândului întinat: cum voi putea gândi şi apoi acţiona corect când sunt rănită, respinsă, nedreptăţită, trădată? cum voi putea să spun cuvinte frumoase celui ce tocmai mi-a aruncat câteva „nestemate” în faţă? sau cum voi putea să tac fără ca în mintea mea să fie război?
…recunoscând că nu stă în puterea mea s-o fac, recunoscând că am nevoie de ajutorul Lui, de exemplul Lui, de prezenţa Lui în mine, de gândul Lui, care să-mi sfinţească propriul meu gând.
Cât de târziu mi se pare că am înţeles că este nevoie de o atitudine permanentă de veghe pentru a înfrâna orice tendinţă de a lăsa gândurile să se cuibărească în voie în mintea mea şi să primesc doar gândul vrednic de primit, gândul care era şi în Cristos…
El, măcar că era Fiul lui Dumnezeu, nu şi-a plăcut sieşi, ci s-a coborât la noi: umbletele Lui dumnezeiesc rostuite s-au încrucişat cu paşii noştri pribegi, rostirea lui întemeietoare s-a amestecat cu vorba noastra goală, iubirea Lui desăvârşită a atins coarda îngheţata a inimii noastre, privirea Lui scânteietoare s-a asezat peste chipul nostru posomorât, iluminându-l.
Lumina cerului strabătea văzduhul. Omul se înălţa … în timp ce Creatorul său se smerea. Numai aşa L-am putut primi, numai aşa ne-a putut câştiga.
El nu a gândit despre noi ceea ce era evident, drept, conform realităţii, ci ne-a propus o perspectivă nouă, capabilă să ne readucă în Eden: să-i privim pe semenii noştri mai presus de noi înşine, să manifestăm o dragoste jertfitoare, biruind răul prin bine.
A ales să-şi privească propriul chip reflectat în noi şi să găsească suficientă motivaţie pentru a se pune pe cruce…, apoi ne-a rugat să-i urmăm exemplul: să-i privim pe alţii văzând chipul Lui în ei, şi să fim însufleţiţi de „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, de orice faptă bună şi de orice laudă” (Filipeni 4:8).