,,El și-a început viața fiind handicapat, cu toate dezavantajele clasice. Mama lui era o femeie cu un fizic puternic, dominatoare, care nu era în stare să iubească pe nimeni. Tatăl copilului era al treilea soț, care a murit de inimă, cu câteva luni înainte de nașterea acestui fiu. De aceea, mama a fost nevoită să lucreze din greu, de când era foarte mic. Nu i-a arătat niciun fel de tandrețe, nu i-a dat nici dragoste, nici educație, nici nimic. Ceilalți copii nu voiau să aibă de-a face cu el, așa că a trăit singur. Era sărac, urât, needucat și de neiubit. La vârsta de 13 ani, psihologul școlii a spus că acest copil probabil nu cunoștea defel conținutul noțiunii de dragoste. Ca adolescent, fetele îl ocoleau, iar cu băieții se bătea.
După mai multe nereușite în viață, s-a căsătorit cu o fată care fusese ea însăși un copil nelegitim. Foarte curând, ea a început să-i arate același dispreț pe care i-l arătau ceilalți. Femeia i-a născut doi copii, dar omul nu s-a bucurat de respectul și considerația pe care ar fi trebuit să le aibă ca tată. Soția îi cerea lucruri pe care el nu era în stare să i le ofere. În loc să fie aliata lui față de lumea ostilă, femeia i-a devenit adversarul cel mai înverșunat. Era mai puternică decât el și s-a deprins să-l terorizeze. O dată, l-a închis în baie, ca să-l pedepsească. Până la urmă, l-a silit să plece… După încercări, fără rezultat însă, de a reveni acasă, a căzut în genunchi și a plâns amarnic atunci când întunecimea cea mai mare a coșmarului său l-a învăluit. Până la urmă, s-a hotărât în tăcere să nu mai lupte. Nimeni nu-l dorea și nici nu l-a dorit vreodată! A fost, poate, cel mai ocolit om! Personalitatea lui zăcea fărâmițată în bucăți.
A doua zi, s-a simțit deodată alt om. S-a sculat, s-a dus în grajd, de unde a luat o pușcă pe care o ascunsese acolo. Și-a luat-o la noul lui loc de muncă, un depozit de cărți, și, de la una dintre ferestrele etajului III al acestei clădiri, în ziua de 22 noiembrie 1963, puțin după ora 12, în plină zi, a trimis două salve care au nimerit exact în capul președintelui John Kennedy. Lee Harvey Oswald, ratatul pe care nimeni nu-l putea iubi, l-a ucis pe omul care, mai mult ca oricare altul, întruchipa succesul, frumusețea, bogăția, afecțiunea familială de care el însuși n-a avut niciodată parte.”
Povestea acestui tânăr m-a impresionat până la lacrimi… M-am oprit din lectura cărții Partenera creativă, a Lindei Dillow, mi-am pus fața-n palme și m-am întrebat: ,,Oare ar fi putut fi diferit destinul acestui copil? Oare ar fi putut să aibă o altă istorie? Oare cum ar fi fost, dacă mama care l-a născut și-ar fi strâns odorul la piept în fiecare dimineață și i-ar fi umplut inimioara cu dragostea ei? Oare cum ar fi fost, dacă mama l-ar fi copleșit în fiecare zi cu tandrețe? Oare cum ar fi fost, dacă în fiecare seară i-ar fi spus copilașului ei: ,,Tu ești dulceața vieții mele, ești odorul meu cel mai scump… ești …”? Oare cum ar fi fost, dacă mama lui ar fi investit în el valori, credință, dragoste, înțelepciune?
Dar n-a fost așa! Și prima femeie din viața acestui copil, care ar fi trebuit să-i modeleze viața, și-a ratat chemarea!
Viața i-a adus, peste ani, o a doua femeie cu influență: soția lui. N-am putut să nu mă întreb: Cum ar fi fost oare istoria acestui tânăr, dacă măcar soția i-ar fi luat mâinile între ale ei și i-ar fi spus: ,,Te-am ales pentru că vreau să te învăț iubirea și… să înțelegi cum e să fii iubit. Te-am ales să luptăm împreună cu greutățile vieții, cu ostilitatea celor ce ne resping și să câștigăm împreună! Te-am ales ca să te fac fericit!” Oare nu s-ar fi putut transforma el, încet, dar sigur, într-un om matur, dacă soţia lui ar fi ținut cu el, l-ar fi încurajat și l-ar fi apreciat? Dar n-a fost așa!
Și poate credem că a fost cândva, undeva… departe în timp și spațiu. Și că este o istorie izolată, de excepție. Într-un anume fel, așa este. Dar ea se repetă mereu și mereu și chiar foarte aproape de noi, chiar dacă personajele se schimbă.
Cred că sunt atâtea destine care puteau fi diferite, dacă mama sau soția și-ar fi trăit feminitatea, chemarea, menirea. Într-un sondaj făcut printre mii de bărbați, la întrebarea: ,,Cine te-a influențat cel mai mult?”, 85 % au răspuns: ,,O femeie!” Doamne, câtă responsabilitate purtăm pe umerii noștri în a aduce viață, în a schimba destine, în a pregăti generația următoare!
Revista Priscila și-a propus, în acest număr și în următoarele, să vă ofere cuvinte de înțelepciune care să ne ajute să ne împlinim chemarea! Suntem femei care jucăm mai multe roluri în timpul vieții: fiice, soții, mame, bunicuțe, și în fiecare etapă aducem viață în jurul nostru sau… moarte.
În acest număr, vorbim despre soția care a ales să-i facă bine soțului ei, în toate zilele vieții sale, în zilele cu soare și în cele cu nori, în belșug sau lipsă, în boală sau în sănătate.
Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare dintre noi să facem alegeri înțelepte!
Lidia Șchiopu – coordonator naţional al lucrării femeilor din cadrul Fundaţiei EBE România
Multumim.Asa este poate ca femei ne vedem mici,neimportante,neintelese uneori,prea pacatoase chiar….si nu intotdeauna bune pentru altceva decat gatit,spalat,sters de lacrimi si genunchi raniti,curatat de podele si covoare murdarite cu micul dejun sau udate cu cele mai diverse tipuri de lichide.Insa….uitam cat impact are poate nu ceea ce facem,ci atitudinea cu care facem,cat impact poate avea un simplu zambet,ori o ciufulire a parului unui copil…o vorba dulce,o clipa de rasfat pentru copil,sau pentru cel caruia i-am promis ca ii vom fi alaturi toata viata,si la bine,dar mai ales la rau si greu.Domnul sa ne ajute sa aratam afectiune celor din jurul nostru,sa ii ridicam,nu sa ii doboram…sa ii incurajam,chiar si cand noua ni se pare ca nu ar merita…sa fim pentru ei ceea ce am vrea sa fie ei pentru noi…si cel mai important,sa facem ce ar face Isus in locul nostru.Amin.