Mă uitam în jur și vedeam atâtea lucruri care, după părerea mea, erau incompatibile cu un program bisericesc. Și nu m-am putut opri să nu-mi zic: „nu cred că este potrivit ca într-o biserică lucrurile să decurgă astfel….. de ce toate astea?” Și, în timp ce majoritatea se închinau, se bucurau, eu îi priveam și-i judecam….. ca apoi să-mi exprim nedumerirea și nemulțumirea si altora. Am crezut că am destule argumente ca să le pot arăta că greșesc, că nu-i creștinește. (de parcă eu aș fi pus bazele creștinismului!..) Numai că, ei au continuat să se bucure iar eu, judecându-i, mi-am adunat amărăciune în inimă.
Într-o dimineață, în timp ce stăteam de vorbă cu Domnul, în timp ce-i spuneam și LUI nemulțumirile mele, mi-a vorbit atât de clar, spunându-mi cuvinte ce au schimbat viața mea de atunci: „Ei sunt ai Mei și nu este treaba ta să judeci ceea ce se întâmplă în Biserica Mea! Eu îi schimb pe oameni! Tu doar trebuie să-i accepți, să-i iubești și să Mi te inchini!” Durerea din vocea Lui m-a făcut să înțeleg cât ÎL rănisem pentru că îi judecasem pe cei ce erau copiii Lui și … frații mei. I-am cerut atunci iertare, pocăindu-mă de păcatul meu.
Dar, am rămas pe gânduri…. ! „Doamne cum ai vrea Tu de fapt să gândesc și să vorbesc despre frații mei?”
Mi-am adus aminte de rugăciunea Domnului Isus adresată Tatălui înainte de a merge la cruce: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.“ (Ioan 17:21) Ce mult dorea Domnul ca ucenicii Lui de peste veacuri să trăiască în armonie, să fie UNA așa cum El era cu Tatăl! Bucuria Lui era să vadă o Biserică unită, care să-L reprezinte pe El într-o lume confuză și dezbinată. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”“ (Ioan 13:35)
Cartea de vizită a Bisericii ar trebui să fie DRAGOSTEA, iar produsul imediat, UNITATEA.
Există însă cineva care de veacuri luptă să zdrobească Biserica lui Cristos: diavolul. El a folosit multiple metode pentru a nimici Biserica dar parcă nimic nu o fărâmițează mai mult ca și un spirit critic urmat de vorbirea de rău. Și este suficient să auzi ceva rău despre cineva pentru a-ți schimba atitudinea: dintr-o dată te uiți diferit la acea persoană, poate cu suspiciune, poate o vei ține la distanță… de parcă s-ar fi ridicat un zid…. De ce? Pentru că cineva are interesul să ne dezbine! CINE? Răspunsul e sigur: cel ce este defăimătorul, „pârâșul fraților”. De fapt cuvântul clevetire în original, în lb. greacă este diabolos. Nu e nici o greutate să tragem concluzia că el, diavolul ,este sursa oricărei vorbiri de rău. El ne inspiră atunci când judecăm în mintea noastră pe cineva și când vorbim de rău pe cineva, când etichetăm pe cineva.
Și mă gândeam la inima lui Dumnezeu!.. Câtă durere trebuie că simte atunci când noi, copiii Lui, ne judecăm și ne vorbim de rău!? El a plătit același preț pentru noi toți, iar noi ne permitem să ne criticăm unii pe alții! Nu contează motivele! Mie mi se părea că aveam dreptate în ceea ce-i judecam pe ceilalți. Dar Dumnezeu ne spune foarte clar: „Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.“ (Romani 14:4)
„Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.” Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.“ (Romani 14:10-12)
Cum te simți citind aceste cuvinte? Eu, când mă gândesc serios că voi da socoteală lui Dumnezeu NUMAI despre mine, și că voi da socoteală de fiecare cuvânt, de fiecare gând…. vreau să fiu tot mai atentă, să mă controlez tot mai mult.
„Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare….(Tit 2:3) și Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.“ (Efeseni 4:31-32)
A cleveti înseamnă: a vorbi de rău, a defăima, a duce vorba, a ponegri, a bârfi. Clevetirea începe printr-un gând critic, unul de judecată. Orice informație pe care o transmiți și care pune în umbră pe cineva, care știrbește imaginea cuiva este clevetire. Si aceasta este păcat. Deci, fără îndoială, trebuie să ne oprim de la a ne judeca și de a ne vorbi de rău. Acest lucru îndurerează cumplit inima lui Dumnezeu. Și cred că, noi, femeile, suntem mai vulnerabile la acest domeniu de vreme ce Pavel se adresează de două ori femeilor spunându-le să nu fie clevetitoare. (Tit 2:3; 1 Tim 3:11).
Și… ce să facem?
Când îl citesc pe Iacov, parcă mă simt descurajată… Iată ce zice el: „dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!“ (Iacov 3:8-10) Ce șansă mai am eu să-mi controlez limba, dacă nici un om nu o poate îmblânzi?! Da, nici un om prin eforturile sale nu va putea să-și infrâneze limba, dar Dumnezeu a pus în noi a treia parte din dumnezeire, pe Duhul Sfânt care este gata să rodească în noi roada Duhului, înfrânarea, stăpânirea de sine. Prin El putem să ne controlăm gândurile, vorbele, acțiunile.
„Omul, care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri.“ (Prov. 25:28)
Ce imagine dezolantă! Dar „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi. –“ (Prov. 16:32)
Eu am ales, pentru mine,să fiu ca un viteaz care cucerește cetățile una după alta, nu prin forțele mele, ci lăsându-L pe El să rodească în mine stăpânirea sinelui.
Ești gata să alegi și tu acest lucru? Dacă DA, atunci iată câteva sfaturi practice:
1. Motivația este esențială!
Cînd ai tendința să vorbești despre cineva, întreabă-te de ce ai vrea s-o faci? Dacă vrei să pui persoana aceea într-o lumină proastă, atunci oprește-te!
2. Filtrează informația prin următoarele întrebări:
Este o informaţie adevărată? O transmit pentru că o iubesc pe persoana respectivă? Aduce zidire, încurajare? Aduce pace? Ne ajută ca să creştem în cunoașterea lui Dumnezeu, sa-l iubim mai mult?
Dacă nu poţi răspunde cu DA la aceste întrebări, atunci opreşte-te!
3. Scoate răul din rădăcină!
„Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” (Luca 6:45).
Deci iată că există un principiu: ceea ce ai în inimă, aceea dai! Și vom avea în inimă ceea ce punem în ea. Dacă ascultăm bârfele altora, ne murdărim mintea și inima, iar Scriptura zice:
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”. (Prov. 4:23).
Dar, dacă ne vom umple inimile cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom da viață altora prin încurajări, aprecieri, rugăciuni, cântări de laudă… Atunci, stăpânirea de sine va fi ceva natural, va fi roada Duhului Sfânt în mine. Cu cât mă voi supune Lui mai mult, cu atât El va produce mai multă frumusețe în mine din frumusețea Domnului meu.
4. Rostește cuvinte ale vieții!
„Moartea și viața sunt în puterea limbii!” (Prov.18:21)
Când vorbim unii cu alții ar trebui să ne încurajăm reciproc, să rostim cuvinte de binecuvântare care să aducă viață. Prin tonul vocii, gesturi, mimică și cuvinte să ne zidim unii pe alții în dragoste și să nu aruncăm cuvinte care înțeapă, care produc răni, care zdrobesc. Înainte de a rosti cuvintele, întreabă-te cum te-ai simți tu dacă ți-ar fi adresate ție?! Produc acele cuvinte viață, încurajare, mângăiere? De multe ori credem că avem dreptul să răbufnim asupra altora spunând tot ce credem că e drept fără să luăm în calcul efectul cuvintelor și al gesturilor noastre. Și e posibil să fim ucigători cu limba nostră. „Haidem sa-l ucidem cu vorba…..!”(Ier.18:18) Ce cumplit, nu? Dar, prin Duhul Sfânt din noi putem să ne stăpânim furiile, care nestăvilite produc dezastre. Orice cuvânt tăios face o rană. Iar noi mai degrabă ar trebui să legăm răni, nu să le producem.
Doamne, cum ai vrea Tu să mă uit la surorile și la frații mei? – a fost una din întrebările mele de la început … Și am înțeles că Dumnezeu dorește să privesc la fiecare soră așa cum El se uită la ea… la fiecare frate așa cum El îl privește… așa cum, de fapt, se uită și la mine. Și când mă gândesc că El mă vede desăvârșită prin Hristos, și așa îi vede pe toți cei ce sunt ai Lui, oare care ar fi atmosfera dintre noi dacă și noi ne-am trata în același mod unii pe alții? Dar, oare, nu chiar așa ar trebui să fie? „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35)
de Lidia Șchiopu