Mă uitam în jur și vedeam atâtea lucruri care, după părerea mea, erau incompatibile cu un program bisericesc. Și nu m-am putut opri să nu-mi zic: „nu cred că este potrivit ca într-o biserică lucrurile să decurgă astfel….. de ce toate astea?” Și, în timp ce majoritatea se închinau, se bucurau, eu îi priveam și-i judecam….. ca apoi să-mi exprim nedumerirea și nemulțumirea si altora. Am crezut că am destule argumente ca să le pot arăta că greșesc, că nu-i creștinește. (de parcă eu aș fi pus bazele creștinismului!..) Numai că, ei au continuat să se bucure iar eu, judecându-i, mi-am adunat amărăciune în inimă.
Într-o dimineață, în timp ce stăteam de vorbă cu Domnul, în timp ce-i spuneam și LUI nemulțumirile mele, mi-a vorbit atât de clar, spunându-mi cuvinte ce au schimbat viața mea de atunci: „Ei sunt ai Mei și nu este treaba ta să judeci ceea ce se întâmplă în Biserica Mea! Eu îi schimb pe oameni! Tu doar trebuie să-i accepți, să-i iubești și să Mi te inchini!” Durerea din vocea Lui m-a făcut să înțeleg cât ÎL rănisem pentru că îi judecasem pe cei ce erau copiii Lui și … frații mei. I-am cerut atunci iertare, pocăindu-mă de păcatul meu.
Dar, am rămas pe gânduri…. ! „Doamne cum ai vrea Tu de fapt să gândesc și să vorbesc despre frații mei?”