De-a lungul istoriei, staţiunea Sovata a fost denumită „locul tămăduitor”, pentru că oamenii veneau aici şi erau vindecaţi de anumite boli. Am ajuns şi eu în această staţiune, cu ocazia unei conferinţe de femei, neştiind că aici va fi locul în care Dumnezeu avea să-mi tămăduiască inima, punând în ea un Vis.
Conferinţa şi-a deschis braţele şi a găzduit peste 500 de femei deosebite, din toate colţurile lumii. Aceasta avea să fie cea de-a doua conferinţă de femei la care am participat. Şi pot zice că am venit cu aşteptări mari, dar ele au fost cu mult depăşite de Dumnezeu!
Prima zi a început şi întreaga sală a fost cuprinsă de un „zumzet” lung. Mă gândeam la femeile care au venit… aşa de multe şi atât de diferite, având o frumuseţe aparte. Fiecare, din contextul ei, cu aşteptările şi îngrijorările ei. Oare cum arăta inima fiecărei femei în parte? Şi cine ar putea spune că era o inimă frumoasă sau nu? Tema conferinţei a fost „Chemate în slujba unui Vis”… acela de a nu-ţi irosi viaţa, ci de a te investi pe tine în cei din jurul tău. Mi-am zis eu: „Bine, bine, sunt chemată, dar cum e cu inima mea? Visul trebuie să pornească din inimă…” De atunci, ceva în mine a început să se mişte. Am ştiut că nu la întâmplare mă aflam în acel loc. M-am rugat să fiu sensibilă la schimbarea pe care Duhul Sfânt o va face în inima mea.
În zilele care au urmat, împreună cu Miriam Charter şi Wendy Wilson, am învăţat despre cele trei relaţii pe care trebuie să le am: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu mine însămi şi relaţia cu cei din jurul meu. Am înţeles încă o dată cât de importantă este relaţia mea cu Dumnezeu (solitudine). Totul porneşte de acolo şi continuă cu chemarea de a face ucenici, care durează o viaţă întreagă.
Mai târziu, în timp ce ascultam mărturiile femeilor care au lucrat pentru acel Vis, o altă întrebare îşi făcu loc în inima mea… „Damaris, dacă erai tu în acel loc, atunci şi acolo, aveai curajul să faci ceea ce au făcut aceste femei pentru un Vis?” Am tresărit puţin, deoarece simţisem pasiunea din viaţa femeilor cu privire la cunoaşterea şi împărtăşirea acestui Vis. Auzisem de preţul plătit de ele. N-am putut da un răspuns…
Nu după multă vreme, am început să simt că Duhul Sfânt îmi atingea inima cu o altă întrebare: „Eşti tu gata să plăteşti preţul acestui Vis?” Ceea ce se întâmpla în inima mea era acum vizibil şi pe faţa mea. N-am trăit în vremea de atunci şi n-am simţit luptele pe care femeile le-au dus, dar, în acel moment, am înţeles că am primit ştafeta, pentru a alerga, în continuare, în cursa aceluiaşi Vis. Dacă eram gata? Nu voiam să răspund, pentru că ştiam că mă voi uita la mine şi n-am vrut asta. Am vrut să privesc la Cel care mă chema să cobor afară din barcă şi să păşesc pe ape, alături de El.
Punctul culminat al conferinţei a fost seara de sâmbată, când, motivate de Lidia Şchiopu, am primit, simbolic, ungerea de la „cele mai mari” – femei pioniere în această lucrare. Fiecare am avut în mână o lumânare, unele, mai mari, altele, mai mici, în funcţie de „vechimea” slujirii. Am simţit atunci căldura cu care femeile primei generaţii a slujirii m-au încurajat să le calc pe urme, căci şi ele au călcat pe urmele lui Hristos Isus!
În ultima zi, Camelia Căpuşan mi-a readus în atenţie calitatea rugăciunilor mele. Totul începe şi se termină cu Dumnezeu. A Lui este împăraţia, puterea şi slava în veci!
A fost o conferinţă de celebrare a unui Vis născut în inima lui Dumnezeu? O, DA! A fost mai mult decât atât! A fost o conferinţă provocatoare. Iar de acum, tot ce-mi doresc este ca „ceea ce am auzit de la primele eroine care au avut acelaşi Vis, în faţa multor martori, să încredinţez unor oameni de încredere, care să fie capabili să îi înveţe şi pe alţii.” (Damaris Barbu – Timişoara)