Pe urmă ne-am așezat umăr lângă umăr, ne-am privit unele pe altele, dincolo de revărsarea zorilor și…am tăcut…pândeam ora s-o vedem când se sparge în minute, apoi minutul, când se fărămițează în secunde, apoi secunda prefăcându-se în clipă…deodată clepsidra a căzut de pe nota La și…am alergat s-o salvăm, dar am ajuns prea târziu, era numai cioburi…ne-am pus în genunchi să adunăm firele de nisip, să le ținem în palme, să le ascultăm freamătul emoției, dar…nu s-au lăsat adunate!
Am încercat să scriem cuvinte cu colțul inimii și apoi să tragem o perdea de stele peste ele, să rămână neștiute, pecetluite, ascunse, ca niște comori, dar…nu s-au lăsat scrise!
Am vrut să spunem ceva, dar n-am găsit la îndemână decât niște vorbe, câteva silabe, rime nepotrivite, gânduri stângace…care n-aveau de ce să se lase rostite.
Așa că am tăcut, din nou…auzeam doar bătăile neregulate ale timpului interior, în locul inimii auzeam cum bat amintirile, speranțele reînnoite, cugetele reîmprospătate.
Niciodată n-am înțeles fericirea adierilor de toamnă mai bine ca acum. Deodată o ploaie albastră ne-a acoperit creștetul cu sărutări de sărbătoare, părul ni s-a udat de îngeri și…am înțeles fericirea adierilor blânde. Ele aduceau pe aripi chipul unei prințese venită dintr-un vis îndepărtat.
În straie de sărbătoare, zâmbitoare și cuceritoare ca întotdeauna, Priscila ne-a întins o mână pentru a ne invita în lumea ei, o lume în care sacrificiul izvorât din dragoste este legea inimii tuturor celor ce au pătruns aici.
Alături de Lidia, o altă prințesă din același colț de lume, au sculptat, cu mâini sigure de artizan, un arc de lumină pe bolta speranțelor noastre, a femeilor ca mine și ca tine.
Împreună am învățat să credem în linia dreaptă, în potecile înguste, în tăcerea care
vorbește…să luăm în brațe lumina și s-o ținem pe genunchi, să ne sprijinim tâmpla de soare, să mergem în siguranță pe vârful stâncilor înalte…am învățat că povara este mai ușoară când o împarți cu un prieten, bucuria se înmulțeste când o dai altora, gândul prinde aripi când te uiți spre stele și că există totuși atâta mângâiere pentru cei ce au decis să nu abandoneze niciodată cursa, oricât de greu ar fi, după atâta desolidarizare…
Spre seară am găsit câteva cuvinte alese, de care n-am făcut risipă…am spus simplu: “Mulțumim și La mulți ani!Fie-ți calea netedă și însorită! Cu drag, prințesele iubirii Lui!”…
Apoi toate celelalte bucăți de zare, jumătățile de poveste, frânturile de curcubeie…s-au înghesuit într-o clipă, care a stat pe loc, încremenită de fericire, ca pentru un flash pentru puzzle-ul eternității.
Titiana Dumitrana