E o dimneaţă de vară târzie, când arşiţa verii se duce şi începe să se simtă blândeţea şi frumuseţea toamnei.
Stau în şezlong şi mă uit la grădina proaspăt udată, care se trezeşte în culori şi prospeţime.
E o dimneaţă diferită de cele obişnuite când sună două telefoane de-o dată, când biroul e plin de liste cu – to do -, agende deschise şi în cap îmi zumzăie consultaţiile urgente, întâlnirile, e-mail-urile (cele nescrise mai ales), deadline-urile, etc.
Am timp să stau, să mă bucur şi cu ochii închişi să revăd ultimele tablouri, pe care Mara le-a pictat în timp ce Massimo dormea şi care tocmai au apărut pe Facebook. Amintirea furtunoasei adolescenţe a copiilor noştri dintr-o dată s-a convertit în bucurie şi recunoştiinţă pentru modul în care Domnul a creat propria istorie a familiei noastre și a circumscris-o permanent prezenței Sale. Am avut timp să văd cum maternitatea şi talentul se împletesc creând frumuseţe şi poveste.
Alergare, trudă, presiune, cam aşa arată faţa fiecărei zile. Disciplina de a sta, de a medita nu face parte din cotidianul obişnuit.
Cu nostalgie şi duioşie mi-aduc aminte că în copilăria mea, cu toate că se muncea mult, exista un ritm între muncă şi odihnă, fără presiunea ceasului. Aveam ceas în bucătărie, dar mama se uita după soare şi se descurca foarte bine şi în zilele noroase. Poate de acolo mi se trage reflexul de a mă proteja de ceea ce numim presiunea timpului şi port ceas numai când călătoresc – ca să nu pierd avionul, trenul.
Când Lidia mi-a cerut să scriu un articol pentru Priscila şi când am plănuit participarea la acest eveniment comemorativ (pe modelul binecunoscut), mi-am verificat agenda. Am început prin a pune în balanţă presiunile lunii septembrie şi nevoia de a sărbători.
Zece ani de apariţie pentru o revistă înseamnă ceva istorie, în care truda şi bucuria se împletesc. Efortul de a avea o publicaţie în limba română, cu şi despre femeile din România, care comunică despre viaţa şi lucrarea lor, merită sărbătorit. E un dar pentru mine să fiu alături de cele pentru care lucrarea cu femeile şi familile lor a devenit un câmp de misiune. Cu ani în urmă am fost mult mai implicată, dar Domnul m-a condus înspre alte zone (medicina, terapia familială). Îmi sunt vii în memorie întâlnirile noastre secrete, studiile şi grupurile de rugăciune, părtăşia deosebită sub călăuzirea celor de la BEE (Bible Education by Extention). De câte ori am mai putut fi prezentă în această lucrare, cu câte un articol sau cu câte o prelegere, m-am simţit mângâiată şi onorată. A scrie pentru acest număr al Priscilei, la zece ani de apariţie, are pentru mine o dimensiune sabatică. Mi-am luat timp să reflectez şi să descopăr cum bunul Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea şi a poruncit odihna (Geneza 2:1-3; Deutoronom 5:12-14). Domnul a rânduit sărbătorile azimilor, săptămânilor, corturilor ca pe un spaţiu al bucuriei. În Neemia (8:14-18) este descris cum poporul evreu, după ce a înţeles legea tâlcuită de cărturarul Ezra, a redescoperit sărbătoarea corturilor. Exerciţiul sărbătorii, confecţionarea corturilor din ramuri de finic, mirt şi măslini, locuirea în ele, i-a ajutat să descopere că „bucuria Domnului va fi tăria noastră” (Neemia 8:10). Sărbătoarea a durat şapte zile, ceea ce a presupus disciplina sărbătoririi.
Uitându-mă la Priscila după zece ani, la toată truda care este în spatele acestei istorii, comemorarea ar putea fi un exerciţiu sabatic, care să ne aducă bucurie şi tărie şi mai presus de toate recunoştinţă pentru modul în care El a fost prezent în această istorie.
Dr. Ileana Radu
Fondator, Director profesional (terapie, supervizare, training)