Mă uitam prin geam și urmăream cu privirea un bătrânel care, dezorientat parcă, se ,,plimba” prin gerul de afară și aproape că puteam auzi zăpada scârțiindu-i sub picioare… Mergea când într-o parte, când în alta. S-a oprit privind spre direcția din care venise și… s-a întors… apoi, din nou, a pornit-o în sensul opus… Avea căciula trasă pe urechi, o traistă învechită pe umăr, privirea-n pământ și mergea agale, nesigur, până când, într-un târziu, s-a pierdut în capătul străzii. După colț…
Cine era bătrânelul și ce căuta? Încotro se ducea? Nu știu! Dacă era bolnav, nu știu… sărac, alungat din casa copiilor… nu știu. Dar, oricum, se vedea că era un om necăjit.
Câți asemenea oameni necăjiți există în jurul nostru?! La tot pasul îi întâlnim. Și nu poți să nu te întrebi: De ce, Doamne, există atâția necăjiți pretutindeni în lume? Și de ce, Doamne, i-ai presărat chiar și-n calea noastră? Pentru că nu poți merge nici până la piață, fără să-i întâlnești.